”Pe marginea unei ape cât se poate de liniștită în timpul
unei furtuni, am stat până când păsările cerului au început să mă cunoască și
să-mi aducă felurite pietre prețioase care îmi serveau drept oglindă în zilele
când apa era străbătută de mult prea mult mâl. Eram acolo, ascultam cum
nestematele îmi crăpau între degete și nu puteam să fac nimic pentru a le opri
din auto-distrugerea lor. O nestemată roșie și-a pus capăt umilei existențe
chiar în ziua când împlineam 21 de ani. A fost un cadou nu prea plăcut, dar era
și mai neplăcut că nu înțelegeam cum pietrele înseși aveau capacitatea de a
acționa asupra propriei existențe. Mă culcam seara, iar dimineața le găseam
sparte. Jur că nu le făceam nimic. Doar le lăsam la picioarele patului meu
improvizat înainte să mă culc și, inevitabil, când puneam capul pe mormanul de frunze
care mi-era pernă, le auzeam pârâitul care vestea eșecul meu în a păstra
darurile micilor păsări.
Azi dimineață, când căutam scoici pe plajă, s-a întâmplat
cea mai neașteptată trăznaie pe care o poate închipui natura, un foc s-a aprins
de te miri unde și a început să scapere de parcă ar fi vrut să se ia la
întrecere cu soarele. Dacă aș mai fi fost în stare să-mi mișc picioarele, n-aș
fi fugit. Doar mi-ar fi plăcut să-mi pot lua viața în mâini. Din focul acela, s-a desprins o scânteie care a crescut,
a crescut, până când a ajuns un eu incandescent. Mi-a fost teamă că, plutind
deasupra valurilor, o să vină un dușman al locului unde trăiesc de când m-am
născut.”
Apoi, și-a amintit că Iisus a fost
pescar și că Petru a mers pe apă cât timp a crezut, cum îl învățaseră păsările.
Iar el credea cu tărie în existența unei forțe superioare pe care o numea
Dumnezeu, cum îl învățaseră păsările.
Nu știa că nu se născuse acolo. Nu avea nici cea mai vagă amintire despre
copilăria lui. Pur și simplu, se trezise acolo cu un bandaj enorm în jurul
capului și cu un corb lângă el. Pesemne, corbul cunoștea faptul că acel boț de
carne care era el nu murise și aștepta verdictul Naturii. Îl durea capul groaznic, de parcă cineva îi
trântise o grămadă de pitre pe frunte în timp ce dormea. Când și-a dus mâna la
cap, corbul a croncănit. Doar o dată. Ca la un semnal, ca și cum mâna nu ar fi
răspuns comenzilor creierului său, aceasta a alunecat pe lângă corp. Era o păpușă
la dispoziția corbului și asta îl revolta. Nu avea de unde să știe că acea
biată pasăre fusese trimisă ca să aibă grijă de el. Era, încă, un copil. Acum,
când trecuse bine de vârsta majoratului, trecutul lui i se părea un vid, un fel
de cer fără stele. Iar numele lui, numele lui era sigur, dar nu-l cunoștea.
Prefera să se considere un fel de înger fără aripi.
Găsise, când era mic, schița unui desen cu un înger, cel mai probabil, al unui
copil fără brațul stâng. Sau așa îi plăcea lui să creadă, pentru că nu
încercase niciodată să zboare. Desenul înfățișa un om, așa ca el, fără barbă,
altfel decât el, și cu niște aripi mari de-ar fi putut să-l cuprindă. Lângă
desen, era scris cu litere de mână cuvântul ”înger”. Așa că, da, el se
considera un înger fără aripi. Iar corbul era doar prima încercare de înger a
lui Lucifer, dar el nu avea de unde să știe toate aceste lucruri. Prin urmare,
corbul era un alt tip de înger.
De când cu acea schiță, parcă înțelesese că focul care se aprinsese de la
sine pe plaja fusese un semn că el chiar trăiește. Deși nu avea vreo îndoială
de ființa lui, Dumnezeu probabil că se simțise dator să-i trimită o asigurare
că este. De fapt, o asigurare că amândoi sunt, omul și Dumnezeu. Corbul a fost
doar un substitut a ceva ce îi lipsea de când se trezise atât de singur în
mijlocul singurătății. Dar nestematele pentru ce erau ? Ca să-i amintească
de incapacitatea sa de a controla totul ? Acele pietre pe care le folosea
drept oglinzi părea că vor să-i transmită un mesaj clar în fiecare noapte, dar
el nu putea să înțeleagă de ce se spărgeau. Voia oare asta ? Voia ca ele
să se spargă ?
Noaptea următoare a încercat să nu se mai gândească la ce se întâmpla mereu
cu nestematele și parcă a fost și mai rău. Parcă și mai multe dintre ele s-au
spart, parcă păsările au devenit și mai agitate decât în alte dăți. Parcă până
și vântul bătea mai tare. Parcă stâncile se ridicaseră din locurile lor de la
începutul timpului. Parcă toate spiritele se adunaseră în sufletul lui și își
doreau să-l vadă mort. Simțea o forță mult prea mare pentru a fi descrisă
strângându-i sufletul. Era durere, dar el nu știa ce înseamnă să te doară
sufletul de singurătate, pentru că se obișnuise cu acest sentiment. Acum, mai
mult ca niciodată, simțea cum timpul îl trăgea spre o prăpastie fără fund. Se
lăsa dus acolo doar pentru că nu putea să se opună, pentru că orice încercare
îi era dejucată de secundele care fugeau prin fața lui.
Vântul se înăsprise și nu mai putea să iasă din peștera unde se adăpostea
în fiecare noapte. Doar auzea și vedea printr-o crăpătură cum totul în jurul
lui e luat de furtună. O furtună nepământească, o furtună care, de fapt, se
întâmpla doar în mintea lui. Peștera era în mintea lui. Insula era în mintea
lui. El era doar în mintea lui. ”Și duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra
apelor.”
