din locul meu,
văd marginea lumii, din locul tău, ar trebui să se vadă
exact colțul
de cer pe care l-am uitat prins între două bucăți de piele ;
m-am
hotărât să nu mai scriu niciodată scrisori pe care
să poată
să le deschidă oricine și să vadă
că, de
fapt, sunt ambalaje care-mi amintesc de vremea când eram copil,
de când
îmi țineam visele ascunse înapoia ușii,
le urmăream
cum cresc, le admiram plinătatea, dar,
mai târziu,
aveam să învăț că visele nu sunt decât bucăți de trecut
din
vremea când am fost capabili să iubim,
că
fiecare secundă își are visul ei neștiut de nimeni, că fiecare vis își are
secunda lui
știută de toți;
am început
să-mi încătușez visele într-o foaie pe care n-am s-o arunc
niciodată în
foc, niciodată în apă, niciodată în vânt,
niciodată
pământ cât trăiesc,
niciun vis n-o
să rămână inert cât există oameni
care să-și
miște închipuirile, pe rând, ca într-un joc de șah,
ca pe o tablă
nevăzută de nimeni,
după, să se
ascundă de mine, de tine, de noi,
nu mai e timp
de nicio regăsire.
