pietre

dacă mai scap multe căni cu apă pe care i le duc Tatei,

o să fac inundație-n cer,

iar, pe pământ, o să tot plouă, până când mă hotărăsc să merg cu atenție;

toți îmi spun că nu mă pricep să fac asta,

dar eu mă încăpățânez să răspund imediat ce El strigă;

încă nu știu dacă mă iubește pe bune sau îmi zâmbește doar pentru că

ajung înaintea tuturor;

mă împiedic veșnic de bucăți de sticlă,

calc pe ele,

dar nu-mi intră în tălpi, parcă ar fi de piatră;

e greu să jonglezi cu genul substantivelor,

simt că-mi alunecă printre degete, că mi se scurg cuvintele prin palme;

n-am vrut să spun că îngerii au ochii albaștri,

pentru că, pur și simplu, nu e așa;

o bătrână m-a învățat că fiecare cuvânt spus cu voce tare

se duce spre sfârșit cu viteza de două mii de ani lumină,

iar acolo moare, moare și salvează ce-a mai rămas din noi.

deasupra

toți licuricii vor pieri pe limba mea arsă de cine știe ce lumânare uitată pe pervaz
și de la cine știe ce perdea de plastic pe care s-au urcat păianjenii și au desenat
pânze sub forma unor ceasuri fără ore, mi le-au dat pe deasupra capului ca pe un parfum
pe care trebuia să înțeleg că nu pot să-l mai găsesc în minutele și secundele care s-au scurs
de la nașterea mea prematură. încep să înțeleg de ce bătrânii capătă miros de trotuar umed când își îmbrățișează nepoții,
e un fel de a spune că sunt acolo la nevoie, că pot să ridice mâinile și să oprească
orice ploaie și orice cuvânt care ar cădea peste florile din grădină.

niciodată

din locul meu, văd marginea lumii, din locul tău, ar trebui să se vadă

exact colțul de cer pe care l-am uitat prins între două bucăți de piele ;

m-am hotărât să nu mai scriu niciodată scrisori pe care

să poată să le deschidă oricine și să vadă

că, de fapt, sunt ambalaje care-mi amintesc de vremea când eram copil,

de când îmi țineam visele ascunse înapoia ușii,

le urmăream cum cresc, le admiram plinătatea, dar,

mai târziu, aveam să învăț că visele nu sunt decât bucăți de trecut

din vremea când am fost capabili să iubim,

că fiecare secundă își are visul ei neștiut de nimeni, că fiecare vis își are

secunda lui știută de toți;

am început să-mi încătușez visele într-o foaie pe care n-am s-o arunc

niciodată în foc, niciodată în apă, niciodată în vânt,

niciodată pământ cât trăiesc,

niciun vis n-o să rămână inert cât există oameni

care să-și miște închipuirile, pe rând, ca într-un joc de șah,

ca pe o tablă nevăzută de nimeni,

după, să se ascundă de mine, de tine, de noi,

nu mai e timp de nicio regăsire.

de când nu mai am 5 ani

am intrat azi-noapte, pe furiș, sub patul din camera bunicii

și am găsit acolo numai fiare din poveștile pe care mi le spunea

înainte să împlinesc 5 ani ;

erau și multe de când aveam 5 ani, ba chiar mai mult,

dar mi-au sărit în ochi cele de când eram mai mică

și de care încercam să nu mă sperii în nopțile cu lună plină ;

mi se părea atunci că văd o lighioană în umbra unei frunze

care se proiecta-n tavan, mă înveleam până în gât,

stăteam așa până se lumina.

bunica mormăia ceva în dreapta mea,

mă speriam mai tare când începea să bată vântul

din toate părțile și să mă ia

din somnul meu.

V

Se făcuse deja o lună de când nu-i mai dăduse niciun semn. Spera că timpul care trecuse printre cele două paralele care se îndepărtau tot mai mult un de alta, el și ea, să mai fi liniștit apele. Nu putea fi, totuși, sigur de nimic. Se uita la meteo când i-a trecut prin minte gândul că s-ar putea să n-o mai vadă niciodată. Viața lui depindea de ea și era mai mult decât conștient că într-o zi vor da iar nas în nas. Ce vor face atunci ? Se vor uita unul la altul cu ochii lor lipsiți de orice nuanță și rugându-se amândoi ca celălalt să nu-i fi recunoscut ? Dacă asta n-ar putea fi o soluție, clar nu putea fi, trebuia ca fiecare să-și facă programul astfel încât să nu se întâlnească. Asta va duce la un loc în Guiness Book pentru el, dar n-o să mai aibă puterea să se bucure de titlul de cel mai bătrân om din lume. Gata. Se hotărâse să o caute el, să facă tot ce-i stă în putință ca s-o găsească. Nici nu era greu, pentru că imaginea ei era ascunsă în tot ce e viu. Dimineața, când nu putea să doarmă, se uita la locul liber din pat, unde încăpeau lejer două persoane, pe lângă el, și îi dădeau lacrimile. Ce o să facă ? Bănuia că ar trebui să se îmbrace în cel mai frumos costum pe care-l avea și să o caute. Voia să-i spună că nu poate să se descurce, că nu mai are sens în lipsa ei. Ar trebui să se gândească la tot încă înainte de a se întâlni cu ea, să știe exact ce are de gând să spună, ce are de gând să facă. Ura momentele când începea să se bâlbâie în fața cuiva important. Cel mai rău era că amândoi lucrau în același loc înainte ca ea să dispară pentru un timp, iar o revenire bruscă putea să-l ia prin surprindere chiar când era cel mai puțin pregătit. Se gândise să renunțe la muncă  și să plece într-o călătorie lungă, dar dacă dispărea, atunci chiar că lucrurile s-ar fi oprit de tot.Dacă o s-o vadă într-o zi la ușa vreunui bătrân, o să meargă, poate, să stea de vorbă cu ea. Dar ce să-i spună ? Că totul o să fie bine ? Ar fi o minciună mult prea mare. De ce să nu o lase pe ea să vină înapoi ? Era o soluție ok, din punctul lui de vedere. Fără alergat, fără comisioane neplătite. Știa exact cine e. era un ciudat care nici nu știa că, dacă n-ar mai plânge și și-ar vedea de treabă, lucrurile s-ar fi aranjat. Citise odată o carte despre un ținut în care moartea nu mai venea. Până la urmă, fără niciun impuls din partea oamenilor, s-a întors. Poate că singura șansă era ca oamenii să-și pună dorința ca ea să se întoarcă. Până la urmă, și ceilalți aveau nevoie de ea, nu numai el. Ajunsese la concluzia dureroasă că timpul nu e altceva decât o mare glumă, că el va exista cât va exista și timpul. Dar poate că nu o să fie așa, poate că ea va exista cât va fi timpul. Poate că el va dispărea la un moment dat ca să-i lase controlul, ca s-o lase să domnească de una singură. Îți închipui că, așa cum el simțea că nu poate să mai trăiască, așa nici ea n-o să mai stea mult timp departe. Dar unde s-o fi dus ? Era principala lui întrebare. Nu-și dăduse seama că e singurul care trebuie să stea pe loc, în timp ce ei i se permite să iasă din Universul finit și să intre în celălalt, care e nemărginit. Se gândea la cum o să reacționeze toți când, așteptând să moară, asta nu se va întâmpla. Timpul o să le decidă soarta.

IV

            Nu mai știe de când s-a lăsat în grija sorții, nu mai știe nici de ce s-a degradat atât de mult. Nu-și amintește nimic în afară de momentul prezent, iar pe acesta îl va uita câteva clipe mai târziu. Nu mai știe nici de ce culorile i se amestecă pe paletă când pictează înainte de a face vreun demers în sensul ăsta. Oricum, viața e mai incolră decât și-o amintea. Undeva, în trecutul lui, încă mai era acel el care știa tot. Când era mic, avea vreo 4 ani sau mai bine, îi plăcea să se joace cu o minge pe care o primise de la tatăl lui. Încă își amintea că acea sferă de cauciuc îi dădea un sentiment de siguranță când tata nu era prin preajmă. Era o minge care întruchipa globul pământesc și îi făcea o deosebită plăcere să vadă lumea rostogolindu-se la picioarele lui. Era un sentiment care compensa statura firavă a copilului care alerga după ea. De fiecare dată, ar fi vrut să-și întrebe părinții când a fost creată lumea, dar acum nu mai putea, pentru că ei se stinseseră ca două lumânări.

            De când avusese acel accident vascular cerebral, lumea i se păre mai mică. Sau o fi pentru că nu mai era copil ? Fiecare secundă pe care o petrecea gândindu-se la cum ar fi lumea dacă ar avea mărimea unei mingi de fotbal, era o secundă în care amnezia lui parcă nu mai exista. Dacă ar fi fost cineva care să-i pună în minte toate ideile de până atunci, poate că ar fi putut să înregistreze informații noi, dar așa, cu greutatea asta pe umeri, nu mai putea să memoreze absolut nimic. Sau poate că a fi amnezic presupunea să te lupți puțin cu tine și cu tot ce era în jurul tău. Nu mai cunoscuse niciun amnezic, deși îți amintea că odată fusese într-un loc unde erau mulți oameni care vorbeau și totul părea a aparține altei realități, și acolo mirosea a transpirație, și se auzeaun murmur crescând, și era groaznic. Totul era mai mult decât groaznic.

            Sau poate fusese un vis ? Îl durea capul groaznic și nu își mai recunoștea chipul în oglindă. Părea chipul cuiva care a suferit mai mult decât a făcut-o el. Și totuși, era tot chipul lui. Aceiași ochi negri dintotdeauna, aceleași buze groase, aceleași gropițe în obraji. Doar un lucru era diferit, anume strălucirea din ochi. Acum, avea o sclipire nenaturală în mijlocul irisurilor. În fiecare zi era altă lumină, uneori, mai intensă, alteori, mai palidă. Nu știa cu ce să facă legătura. Poate că ochii lui uitaseră care e intensitatea luminii pe care trebuie să o aibă și încercau mereu noi și noi sclipiri. Poate așa se manifesta creierul lui în încercarea de a-și aminti cât mai mult posibil din cele întâmplate de curând.

            Totul era un melanj între trecutul îndepărtat și zilele care tocmai trecuseră. Nu putea face prea bine distincția între ieri și azi. Știa că azi va deveni ieri și se gândea că nu mai are rost să țină în minte ce, oricum, avea să fie uitat. Viața lui se rezuma la patru pereți și la un singur scop, să trăiască din plin clipa. ”Vezi tu”, le spunea prietenilor, ”nu mai știu nimic din ce-a fost după acel accident vascular. Am doar amintiri foarte îndepărtate. Trebuie să trăiesc momentul, pentru că oricum o să uit.”

III

Obișnuia ca, înainte de fiecare drum cu mașina, să-și pună o dorință. Făcea asta pentru că, în viziunea ei, fiecare drum era începutul unei noi vieți.  În fiecare dimineață, înainte să plece, își cumpăra o cafea de la automatul din colț și mergea, cu ochii pironiți pe vârfurile pantofilor, până la mașină. Nu-i plăcea să vadă cerul. Credea că nu e demnă să-l privească. Dar n-avea nici cel mai vag presentiment că dimineața aceea avea să fie altfel. Cu degetele mâinii drepte în jurul paharului, traversează strada și se întreabă de ce. De ce toate lucrurile au o ordine pe care oamenii nu o înțeleg neapărat. De ce există rău pe lume. Dacă Dumnezeu sau Creatorul, cum îi spun mulți, e bun și blând, de ce a permis să existe o forță potrivnică. În mintea ei nu erau întrebări, ci doar afirmații. Doar afirmații pentru că nu mai pusese nicio întrebare de când era mică. Aproape uitase cum se desenează semnul întrebării și care e tonalitatea potrivită pentru el. De ce nu mai pusese întrebări? Ceva din copilăria ei o determinase să ia hotărârea asta, dar ce? Poate că fusese momentul în care părinții ei îi spuseseră că nu pot să mai aibă grijă de ea și o părăsiseră într-un orfelinat. În nopțile de dinaintea momentului în care o părăsiseră printre atâția oameni străini, ai ei obișnuiau să vină lângă pătuțul ei și să-i mângâie fruntea de parcă nu aveau s-o mai vadă a doua zi. Îi spuneau lucruri pe care nu le înțelegea, dar îți amintea precis o singură sintagmă, ”viață mai bună”. De ce ar fi viața mai bună dacă ei ar lipsi. Nu putea să vadă dincolo de părinții ei la cei 3 anișori, iar o lume fără ei părea imposibilă. Iată, totuși, că s-a trezit într-un orfelinat, la mai multe străzi de casa lor, fără nicio idee despre cum va fi mâine. Era puțin speriată de necunoscut, puțin contrariată că nu cunoștea pe nimeni, puțin derutată de faptul că erau atâția oameni care roiau în jurul ei. O femeie cu ochii injectați și cu figura unei bunici care nu-și găsește ochelarii a venit să o ia din fața ușii. Ținea strâns jucăria care fusese lângă ea tot timpul până atunci, un cățel de pluș cu un ochi lipsă. Era singurul care stătuse cu ea ceas de ceas și îi văzuse toate lacrimile, îi știa toate nedumeririle. Zeci de copii mari și mici alergau de colo-colo. Era prea mult zgomot, iar în sufletul ei fusese prea multă liniște. Acum, se dărâmau castele, se construiau poduri șubrede. Era prea mult zgomot, pur și simplu. Motorul mașinii pornește...