IV

            Nu mai știe de când s-a lăsat în grija sorții, nu mai știe nici de ce s-a degradat atât de mult. Nu-și amintește nimic în afară de momentul prezent, iar pe acesta îl va uita câteva clipe mai târziu. Nu mai știe nici de ce culorile i se amestecă pe paletă când pictează înainte de a face vreun demers în sensul ăsta. Oricum, viața e mai incolră decât și-o amintea. Undeva, în trecutul lui, încă mai era acel el care știa tot. Când era mic, avea vreo 4 ani sau mai bine, îi plăcea să se joace cu o minge pe care o primise de la tatăl lui. Încă își amintea că acea sferă de cauciuc îi dădea un sentiment de siguranță când tata nu era prin preajmă. Era o minge care întruchipa globul pământesc și îi făcea o deosebită plăcere să vadă lumea rostogolindu-se la picioarele lui. Era un sentiment care compensa statura firavă a copilului care alerga după ea. De fiecare dată, ar fi vrut să-și întrebe părinții când a fost creată lumea, dar acum nu mai putea, pentru că ei se stinseseră ca două lumânări.

            De când avusese acel accident vascular cerebral, lumea i se păre mai mică. Sau o fi pentru că nu mai era copil ? Fiecare secundă pe care o petrecea gândindu-se la cum ar fi lumea dacă ar avea mărimea unei mingi de fotbal, era o secundă în care amnezia lui parcă nu mai exista. Dacă ar fi fost cineva care să-i pună în minte toate ideile de până atunci, poate că ar fi putut să înregistreze informații noi, dar așa, cu greutatea asta pe umeri, nu mai putea să memoreze absolut nimic. Sau poate că a fi amnezic presupunea să te lupți puțin cu tine și cu tot ce era în jurul tău. Nu mai cunoscuse niciun amnezic, deși îți amintea că odată fusese într-un loc unde erau mulți oameni care vorbeau și totul părea a aparține altei realități, și acolo mirosea a transpirație, și se auzeaun murmur crescând, și era groaznic. Totul era mai mult decât groaznic.

            Sau poate fusese un vis ? Îl durea capul groaznic și nu își mai recunoștea chipul în oglindă. Părea chipul cuiva care a suferit mai mult decât a făcut-o el. Și totuși, era tot chipul lui. Aceiași ochi negri dintotdeauna, aceleași buze groase, aceleași gropițe în obraji. Doar un lucru era diferit, anume strălucirea din ochi. Acum, avea o sclipire nenaturală în mijlocul irisurilor. În fiecare zi era altă lumină, uneori, mai intensă, alteori, mai palidă. Nu știa cu ce să facă legătura. Poate că ochii lui uitaseră care e intensitatea luminii pe care trebuie să o aibă și încercau mereu noi și noi sclipiri. Poate așa se manifesta creierul lui în încercarea de a-și aminti cât mai mult posibil din cele întâmplate de curând.

            Totul era un melanj între trecutul îndepărtat și zilele care tocmai trecuseră. Nu putea face prea bine distincția între ieri și azi. Știa că azi va deveni ieri și se gândea că nu mai are rost să țină în minte ce, oricum, avea să fie uitat. Viața lui se rezuma la patru pereți și la un singur scop, să trăiască din plin clipa. ”Vezi tu”, le spunea prietenilor, ”nu mai știu nimic din ce-a fost după acel accident vascular. Am doar amintiri foarte îndepărtate. Trebuie să trăiesc momentul, pentru că oricum o să uit.”