pietre

dacă mai scap multe căni cu apă pe care i le duc Tatei,

o să fac inundație-n cer,

iar, pe pământ, o să tot plouă, până când mă hotărăsc să merg cu atenție;

toți îmi spun că nu mă pricep să fac asta,

dar eu mă încăpățânez să răspund imediat ce El strigă;

încă nu știu dacă mă iubește pe bune sau îmi zâmbește doar pentru că

ajung înaintea tuturor;

mă împiedic veșnic de bucăți de sticlă,

calc pe ele,

dar nu-mi intră în tălpi, parcă ar fi de piatră;

e greu să jonglezi cu genul substantivelor,

simt că-mi alunecă printre degete, că mi se scurg cuvintele prin palme;

n-am vrut să spun că îngerii au ochii albaștri,

pentru că, pur și simplu, nu e așa;

o bătrână m-a învățat că fiecare cuvânt spus cu voce tare

se duce spre sfârșit cu viteza de două mii de ani lumină,

iar acolo moare, moare și salvează ce-a mai rămas din noi.