sâmbătă, 2 iunie 2018

deasupra

toți licuricii vor pieri pe limba mea arsă de cine știe ce lumânare uitată pe pervaz
și de la cine știe ce perdea de plastic pe care s-au urcat păianjenii și au desenat
pânze sub forma unor ceasuri fără ore, mi le-au dat pe deasupra capului ca pe un parfum
pe care trebuia să înțeleg că nu pot să-l mai găsesc în minutele și secundele care s-au scurs
de la nașterea mea prematură.
încep să înțeleg de ce bătrânii capătă miros de trotuar umed când își îmbrățișează nepoții,
e un fel de a spune că sunt acolo la nevoie, că pot să ridice mâinile și să oprească
orice ploaie și orice cuvânt care ar cădea peste florile din grădină.

pietre

dacă mai scap multe căni cu apă pe care i le duc Tatei, o să fac inundație-n cer, iar, pe pământ, o să tot plouă, până când mă hotărăs...