toți licuricii vor pieri pe limba mea arsă de cine știe ce lumânare uitată pe pervaz
și de la cine știe ce perdea de plastic pe care s-au urcat păianjenii și au desenat
pânze sub forma unor ceasuri fără ore, mi le-au dat pe deasupra capului ca pe un parfum
pe care trebuia să înțeleg că nu pot să-l mai găsesc în minutele și secundele care s-au scurs
de la nașterea mea prematură. încep să înțeleg de ce bătrânii capătă miros de trotuar umed când își îmbrățișează nepoții,
e un fel de a spune că sunt acolo la nevoie, că pot să ridice mâinile și să oprească
orice ploaie și orice cuvânt care ar cădea peste florile din grădină.
