dacă mai scap multe căni cu apă pe care i le duc Tatei,
o să fac inundație-n cer,
iar, pe pământ, o să tot plouă, până când mă hotărăsc să
merg cu atenție;
toți îmi spun că nu mă pricep să fac asta,
dar eu mă încăpățânez să răspund imediat ce El strigă;
încă nu știu dacă mă iubește pe bune sau îmi zâmbește doar
pentru că
ajung înaintea tuturor;
mă împiedic veșnic de bucăți de sticlă,
calc pe ele,
dar nu-mi intră în tălpi, parcă ar fi de piatră;
e greu să jonglezi cu genul substantivelor,
simt că-mi alunecă printre degete, că mi se scurg cuvintele
prin palme;
n-am vrut să spun că îngerii au ochii albaștri,
pentru că, pur și simplu, nu e așa;
o bătrână m-a învățat că fiecare cuvânt spus cu voce tare
se duce spre sfârșit cu viteza de două mii de ani lumină,
iar acolo moare, moare și salvează ce-a mai rămas din noi.
