III

Obișnuia ca, înainte de fiecare drum cu mașina, să-și pună o dorință. Făcea asta pentru că, în viziunea ei, fiecare drum era începutul unei noi vieți.  În fiecare dimineață, înainte să plece, își cumpăra o cafea de la automatul din colț și mergea, cu ochii pironiți pe vârfurile pantofilor, până la mașină. Nu-i plăcea să vadă cerul. Credea că nu e demnă să-l privească. Dar n-avea nici cel mai vag presentiment că dimineața aceea avea să fie altfel. Cu degetele mâinii drepte în jurul paharului, traversează strada și se întreabă de ce. De ce toate lucrurile au o ordine pe care oamenii nu o înțeleg neapărat. De ce există rău pe lume. Dacă Dumnezeu sau Creatorul, cum îi spun mulți, e bun și blând, de ce a permis să existe o forță potrivnică. În mintea ei nu erau întrebări, ci doar afirmații. Doar afirmații pentru că nu mai pusese nicio întrebare de când era mică. Aproape uitase cum se desenează semnul întrebării și care e tonalitatea potrivită pentru el. De ce nu mai pusese întrebări? Ceva din copilăria ei o determinase să ia hotărârea asta, dar ce? Poate că fusese momentul în care părinții ei îi spuseseră că nu pot să mai aibă grijă de ea și o părăsiseră într-un orfelinat. În nopțile de dinaintea momentului în care o părăsiseră printre atâția oameni străini, ai ei obișnuiau să vină lângă pătuțul ei și să-i mângâie fruntea de parcă nu aveau s-o mai vadă a doua zi. Îi spuneau lucruri pe care nu le înțelegea, dar îți amintea precis o singură sintagmă, ”viață mai bună”. De ce ar fi viața mai bună dacă ei ar lipsi. Nu putea să vadă dincolo de părinții ei la cei 3 anișori, iar o lume fără ei părea imposibilă. Iată, totuși, că s-a trezit într-un orfelinat, la mai multe străzi de casa lor, fără nicio idee despre cum va fi mâine. Era puțin speriată de necunoscut, puțin contrariată că nu cunoștea pe nimeni, puțin derutată de faptul că erau atâția oameni care roiau în jurul ei. O femeie cu ochii injectați și cu figura unei bunici care nu-și găsește ochelarii a venit să o ia din fața ușii. Ținea strâns jucăria care fusese lângă ea tot timpul până atunci, un cățel de pluș cu un ochi lipsă. Era singurul care stătuse cu ea ceas de ceas și îi văzuse toate lacrimile, îi știa toate nedumeririle. Zeci de copii mari și mici alergau de colo-colo. Era prea mult zgomot, iar în sufletul ei fusese prea multă liniște. Acum, se dărâmau castele, se construiau poduri șubrede. Era prea mult zgomot, pur și simplu. Motorul mașinii pornește...