II

                Voia să-și piardă capul măcar o data. Să se simtă cum spuneau toți că ești  atunci când te îndrăgostești, dar, pur și simplu, era prea bine înfipt cu picioarele într-un pământ uitat de toți. Chiar și Dumnezeu părea că uitase acele locuri, așa că se simțea al nimănui. Și de ce? Doar pentru că acea zonă nu era însemnată pe hartă nu însemna că acolo nu se puteau întâmpla minuni. Chiar în dimineața aceea văzuse soarele cum răsărea din spatele blocurilor. Și în oraș, deci, se întâmplă minuni. Acum un an, își dorea doar să poată să doarmă, iar în clipa de față uitase de dorința stupidă de a se afunda în lumea jumătate-fluturilor.  Își închipuise mereu somnul ca pe un future enorm care bate din aripi la fiecare două catralioane de secunde. Bătăile de aripi au doar rolul de a inversa mersul timpului.

                Elaborase o întreagă teorie despre cum s-a născut fluturele. În nopțile când nu putea să-și găsească liniștea, desena insecte cu aripi care, initial, nu semănau cu nicio gânganie cunoscută, dar sfârșeau prin a fi nimic altceva decât fluturi. Obsesia lui era normală dacă ne gândim la mediul din care provenea. Bunicul îi transmisese marea pasiune pentru fluturi, pentru că, gândea el, în fiecare dintre noi e un fluture care așteaptă să fie eliberat. Astfel, în momentul morții, la ultimul spasm al pieptului, bătrânul credea că fluturele scapă din cușca noastră. De fiecare dată când un fluture trecea prin grădină, știa că un bătrân plecase. Ciudat sau nu, chiar a doua zi se răspândea vestea morții cuiva.

                În copilărie, bunicul avusese un insectar plin cu fluturi de toate mărimile și culorile. Îl purta mereu după el și nu suporta ca altcineva să-l atingă. Zicea că unul dintre fluturi e sufletul lui, dar nu știe deocamdată care. Era unul ochi-de-tigru chiar în margine. Îi plăcea cel mai mult să-și închipuie că fluturele ar fi ieșit de sub geam și s-ar fi mărit de o sută de ori. Apoi, el  s-ar fi urcat pe una dintre aripi și s-ar fi ghemuit până când va fi ajuns un fir de praf fără de care fluturii n-ar putea să zboare. N-avea curajul să-și imagineze că el însuși o să devină un fluture. I se părea că aceste insecte au acel ceva, acea sclipire mulțumită căreia pot să zboare. Dacă își făcea curaj să viseze, poate că acum mai trăia. Dar toți i-au spus că fluturii sunt o pasiune puerilă pentru un om atât de deștept și asta i-a tăiat prima aripă. Când a încercat să-i spună fiului său că își dorește ca insectarul pe care-l păstrase  să-i fie pus, alături de alte lucruri, în sicriu, iar fiul reacționase brutal, i s-a tăiat a doua aripă. Destinul poate fi uneori un fluture fără praf pe aripi.

                Somnul a venit, până la urmă, tocmai când nu se aștepta. Pleoapele au început să devină ușoare, ușoare, tot mai ușoare, până când nu le-a mai simțit deloc. Au urmat nasul, pomeții bărbia buzele, apoi, întreg corpul. Avea impresia de zbor de la capătul estic al lumii până la cel vestic. El nu era un fluture, dar îl însoțea unul. A plutit așa, înconjurat din toate părțile de alb spre un obiectiv clar al inconștientului său.  Nu s-a aflat mult timp pe niciuna dintre lumile pe care și le-a imaginat, dar nici între ele. E foarte posibil ca lumile lui să se fi contopit într-un singur univers pe care să-l fi lăsat chiar el să-l înconjoare. Deja erau prea mulți fluturi peste amintirea bunicului care se credea el însuși fluture. Fluturele zbura odată.

                Totuși, când a murit, bunicul nu a devenit un fluture, ci pământ. Chiar pământul pe care călca acum.