niciodată

din locul meu, văd marginea lumii, din locul tău, ar trebui să se vadă

exact colțul de cer pe care l-am uitat prins între două bucăți de piele ;

m-am hotărât să nu mai scriu niciodată scrisori pe care

să poată să le deschidă oricine și să vadă

că, de fapt, sunt ambalaje care-mi amintesc de vremea când eram copil,

de când îmi țineam visele ascunse înapoia ușii,

le urmăream cum cresc, le admiram plinătatea, dar,

mai târziu, aveam să învăț că visele nu sunt decât bucăți de trecut

din vremea când am fost capabili să iubim,

că fiecare secundă își are visul ei neștiut de nimeni, că fiecare vis își are

secunda lui știută de toți;

am început să-mi încătușez visele într-o foaie pe care n-am s-o arunc

niciodată în foc, niciodată în apă, niciodată în vânt,

niciodată pământ cât trăiesc,

niciun vis n-o să rămână inert cât există oameni

care să-și miște închipuirile, pe rând, ca într-un joc de șah,

ca pe o tablă nevăzută de nimeni,

după, să se ascundă de mine, de tine, de noi,

nu mai e timp de nicio regăsire.